vineri, 10 iunie 2011
joi, 26 mai 2011
Cortul Întâlnirii la Bărbuleşti
Începând cu data de 10 iunie până pe 12, sunteţi invitaţi la Cortul Întalnirii din Bărbuleşti. Mesajele biblice vor fi prezentate de pastorii: Gabi Zegrean, Petrică Huţuţui, Florin Ianovici, Florin Dan, Nicolae Geantă, iar lauda şi închinarea vor fii conduse de: fraţii de la Toflea, fraţii de la Bărbuleşti şi alţi invitaţi. Vă aşteptăm!
marți, 26 aprilie 2011
Voi sunteţi sarea pământului
de Vladimir Pustan
Va trebui să dăm gust lumii acesteia. Să fim prinţesa mereu alungată a sării în bucate, într-o lume ce simte tot mai puţin nevoia unui gust bun.
Va trebui să fim o veste bună înainte de a împărtăşi Vestea Bună…
Influenţa noastră, chiar şi invizibilă, va trebui să fie mare. Politica nu e sarea pământului pentru că sarea lucrează atunci când nu se vede.
Sarea conservă… Putem opri procesul de degradare a acestei lumi atâta timp cât a mai rămas un genunche să se plece.
Va trebui însă să sărim afară din solniţă. Câtă vreme ne vom admira calităţile iodului în biserică, nu vom putea împlini dorinţa lui Hristos. El a zis „sunteţi sarea pământului” deci nu a bisericii. Şi nu a zis că vom fi, ci că suntem…
Fiţi sfinţi săraţi nu acri…
Sarea e un produs care face bine numai atunci când moare… să nu uitaţi că sunteţi produse categorisite ca şi consumabile, dar viaţa trece chiar şi când nu te consumi.
Şi nu uitaţi că tot ce-i mult strică… Dozele de sare trebuie bine cântărite. Păstraţi-vă puritatea că dacă nu vă ia domnul Băsescu şi vă dă la băieţii deştepţi care o să vă vândă ca pe aur pentru a fi aruncaţi pe şoselele sparte ale patriei cu întârziere, în primăvară, atunci când nu o să mai fie gheaţă pe drum.
articolul a apărut la data de 25 ianuarie 2011 pe site-ul Ciresarii, la adresa
http://www.ciresarii.ro/articole/editorial/Voi-sunteti-sarea-pamantului---Vladimir-Pustan
Va trebui să dăm gust lumii acesteia. Să fim prinţesa mereu alungată a sării în bucate, într-o lume ce simte tot mai puţin nevoia unui gust bun.
Va trebui să fim o veste bună înainte de a împărtăşi Vestea Bună…
Influenţa noastră, chiar şi invizibilă, va trebui să fie mare. Politica nu e sarea pământului pentru că sarea lucrează atunci când nu se vede.
Sarea conservă… Putem opri procesul de degradare a acestei lumi atâta timp cât a mai rămas un genunche să se plece.
Va trebui însă să sărim afară din solniţă. Câtă vreme ne vom admira calităţile iodului în biserică, nu vom putea împlini dorinţa lui Hristos. El a zis „sunteţi sarea pământului” deci nu a bisericii. Şi nu a zis că vom fi, ci că suntem…
Fiţi sfinţi săraţi nu acri…
Sarea e un produs care face bine numai atunci când moare… să nu uitaţi că sunteţi produse categorisite ca şi consumabile, dar viaţa trece chiar şi când nu te consumi.
Şi nu uitaţi că tot ce-i mult strică… Dozele de sare trebuie bine cântărite. Păstraţi-vă puritatea că dacă nu vă ia domnul Băsescu şi vă dă la băieţii deştepţi care o să vă vândă ca pe aur pentru a fi aruncaţi pe şoselele sparte ale patriei cu întârziere, în primăvară, atunci când nu o să mai fie gheaţă pe drum.
articolul a apărut la data de 25 ianuarie 2011 pe site-ul Ciresarii, la adresa
http://www.ciresarii.ro/articole/editorial/Voi-sunteti-sarea-pamantului---Vladimir-Pustan
luni, 31 ianuarie 2011
Soarta ciorapilor rupţi
de Dani Surducan, Cireşarii
Unii au reuşit din prima să înnoade prima fundă la şireturi şi-au primit şi un colţ de glucoză pentru măreaţa realizare. Alţii... ne-am chinuit mult. Ne-am sclintit şi câteva degete până să ne iasă şi când într-un final am reuşit... nu ne-a văzut nimeni pentru că ai noştri erau plecaţi la muncă şi-i aşteptam în faţa blocului şi nici nu am primit vreun colţ de glucoză expirată.
Unii se jucau cu cele mai bune jucării la grădiniţă şi numele lor nu-l uita niciodată tovarăşa educatoare... alţii eram împinşi spre periferia sălii galopând, peste parchetul îmbibat cu motorină, o girafă cu gâtul rupt... pentru că ai noştri erau sectanţi.
Unii aveau la 8 ani bicicletă Pegas fără rudă şi nu o dădeau la nimeni. Alţii ne îndoiam coloana cu bicicleta fratelui Tican, care era cu rudă şi pe care o cerşeam pentru o tură în Numele Domnului până colindau ei, fraţii, Raiul cu genunchii plecaţi din mijlocul ateismului.
Unii erau puşi în prima bancă, cu caiete la toate materiile, curaţi sub unghii şi-n urechi şi fără păduchi. Alţii aruncaţi în ultima bancă ca şi găinile bolnave, ciuca bătăilor de joc, mereu în bătaia degetului miştocar şi cu păduchii ţopăind pe caietul de geografie... sperau săracii măcar ei să sară graniţa fie şi numai pe hartă. Unii, vedetele liceului, înconjuraţi de admiratoare şi căraţi spre casă în Taxi-uri, alţii salvaţi mereu de clopoţel şi mereu cu uşa autobuzului închisă în nas, sau dacă forţam norocul ne pomeneam trimişi în vizită forţată la mama Mamonei.
Unii intraţi la facultate pe pile şi relaţii şi cu apartament închiriat, alţii prin cămine, gazde mofturoase mâncând lubeniţă de foame, vara, sau plecaţi de pe pensia părinţilor în recele exil.
Unii asemănaţi cu Brad Pitt, Madonna... alţii cu Corolan, spaima satului, cu Quasimodo, clopotarul de la Notre Dame pe care stătea urâţenia-n ciorchini, cu Gaston Bonaparte, idiotul minunat al lui Shusaku Endo.
Unii prinţi, alţii cerşetori, unii talentaţi la toate, alţii lipsiţi de talent până şi-n banalul mers pe bulevard.
Plină-i lumea de realizaţi, de bazaţi de bazaţi... „pe treaba lor”. Sunt licenţiaţi în descurcăreală, se descurcă oriunde şi-n orice situaţie chiar dacă sub tălpile lor se sfarmă oasele aproapelui. La locul de muncă sunt bine integraţi printre colegi. Când vorbesc, şi vorbesc des, folosesc fraze încheiate la toţi nasturii, coapte bine şi servite clientului printre buzele calme. De mici au mers din glorie în glorie, din putere în putere. Sunt într-o continuă competiţie cu oricine îndrăzneşte să intre în castelul lor bântuit de fantomele eului. Pentru ei, ceilalţi, amărăştenii nu sunt decât nişte ciorapi rupţi pe care după ce-i porţi prin cizme şi-i împuţi îi arunci la gunoi.
Toţi am vrea să facem parte din tagma oamenilor puternici, frumoşi şi deştepţi. Să avem pâinea asigurată, dar fără să fim şi demni de ea, cum spunea Van Gogh. Dar să nu uităm că un ciorap rupt e aruncat pentru că începe să scoată la lumină mizeria acumulată între degetele înfipte în mocirla egoismului. Creştinii sunt ciorapii rupţi ai lumii... în preajma lor mizeria iese la iveală, primul pas spre vindecare. Pentru creştini a căuta gloria lumii este ca şi cum ai lipi aripi de gâscă unei statui din parc şi toamna o păzeşti să nu zboare în ţările calde. Creştinul ştie că doar gloria cerului dă aripi... Amin.
Articolul a apărut pe data de 24 ian. 2011 pe site-ul Ciresarii, la adresa
http://www.ciresarii.ro/articole/editorial/Soarta-ciorapilor-rupti---Dani-Surducan
Unii au reuşit din prima să înnoade prima fundă la şireturi şi-au primit şi un colţ de glucoză pentru măreaţa realizare. Alţii... ne-am chinuit mult. Ne-am sclintit şi câteva degete până să ne iasă şi când într-un final am reuşit... nu ne-a văzut nimeni pentru că ai noştri erau plecaţi la muncă şi-i aşteptam în faţa blocului şi nici nu am primit vreun colţ de glucoză expirată.
Unii se jucau cu cele mai bune jucării la grădiniţă şi numele lor nu-l uita niciodată tovarăşa educatoare... alţii eram împinşi spre periferia sălii galopând, peste parchetul îmbibat cu motorină, o girafă cu gâtul rupt... pentru că ai noştri erau sectanţi.
Unii aveau la 8 ani bicicletă Pegas fără rudă şi nu o dădeau la nimeni. Alţii ne îndoiam coloana cu bicicleta fratelui Tican, care era cu rudă şi pe care o cerşeam pentru o tură în Numele Domnului până colindau ei, fraţii, Raiul cu genunchii plecaţi din mijlocul ateismului.
Unii erau puşi în prima bancă, cu caiete la toate materiile, curaţi sub unghii şi-n urechi şi fără păduchi. Alţii aruncaţi în ultima bancă ca şi găinile bolnave, ciuca bătăilor de joc, mereu în bătaia degetului miştocar şi cu păduchii ţopăind pe caietul de geografie... sperau săracii măcar ei să sară graniţa fie şi numai pe hartă. Unii, vedetele liceului, înconjuraţi de admiratoare şi căraţi spre casă în Taxi-uri, alţii salvaţi mereu de clopoţel şi mereu cu uşa autobuzului închisă în nas, sau dacă forţam norocul ne pomeneam trimişi în vizită forţată la mama Mamonei.
Unii intraţi la facultate pe pile şi relaţii şi cu apartament închiriat, alţii prin cămine, gazde mofturoase mâncând lubeniţă de foame, vara, sau plecaţi de pe pensia părinţilor în recele exil.
Unii asemănaţi cu Brad Pitt, Madonna... alţii cu Corolan, spaima satului, cu Quasimodo, clopotarul de la Notre Dame pe care stătea urâţenia-n ciorchini, cu Gaston Bonaparte, idiotul minunat al lui Shusaku Endo.
Unii prinţi, alţii cerşetori, unii talentaţi la toate, alţii lipsiţi de talent până şi-n banalul mers pe bulevard.
Plină-i lumea de realizaţi, de bazaţi de bazaţi... „pe treaba lor”. Sunt licenţiaţi în descurcăreală, se descurcă oriunde şi-n orice situaţie chiar dacă sub tălpile lor se sfarmă oasele aproapelui. La locul de muncă sunt bine integraţi printre colegi. Când vorbesc, şi vorbesc des, folosesc fraze încheiate la toţi nasturii, coapte bine şi servite clientului printre buzele calme. De mici au mers din glorie în glorie, din putere în putere. Sunt într-o continuă competiţie cu oricine îndrăzneşte să intre în castelul lor bântuit de fantomele eului. Pentru ei, ceilalţi, amărăştenii nu sunt decât nişte ciorapi rupţi pe care după ce-i porţi prin cizme şi-i împuţi îi arunci la gunoi.
Toţi am vrea să facem parte din tagma oamenilor puternici, frumoşi şi deştepţi. Să avem pâinea asigurată, dar fără să fim şi demni de ea, cum spunea Van Gogh. Dar să nu uităm că un ciorap rupt e aruncat pentru că începe să scoată la lumină mizeria acumulată între degetele înfipte în mocirla egoismului. Creştinii sunt ciorapii rupţi ai lumii... în preajma lor mizeria iese la iveală, primul pas spre vindecare. Pentru creştini a căuta gloria lumii este ca şi cum ai lipi aripi de gâscă unei statui din parc şi toamna o păzeşti să nu zboare în ţările calde. Creştinul ştie că doar gloria cerului dă aripi... Amin.
Articolul a apărut pe data de 24 ian. 2011 pe site-ul Ciresarii, la adresa
http://www.ciresarii.ro/articole/editorial/Soarta-ciorapilor-rupti---Dani-Surducan
miercuri, 29 decembrie 2010
Să-nvingeţi frigul! !
de Nicolae GEANTĂ
De 2000 de ani S-a coborât Hristos Domnul pe pământ, dar omenirea trăieşte tot în iarna rece a vieţii. Avem şi azi propriii noştrii oameni în iarnă. Contemporani care pentru un aspect exterior mai puţin plăcut sau pentru un venit insuficient, rătăcesc încoace şi încolo, ca „porcii spinoşi la un picnic, nedoriţi şi neatinşi”, scria Max Lucado. Vizitaţi liceele ţării şi veţi vedea adolescenţi ce simt în ceafă vântul rece al respingerii. Sunt cei ce stau singuri în week-end acasă pentru că au ochelari cu dioptrii mari, pentru că au coşuri pe faţă, părul uns sau găuri în pantofi. Treceţi printre vilele din periurbanul marilor oraşe şi vedeţi garduri imense în spatele cărora nu e decât pustiul cofrat între betonul îngheţat şi ledurile din copacii fără frunze. Nu zgomote, nu strigăte, nu sănii, nu copii. Şi nicidecum prieteni. Cu toată încălzirea lor centrală, vilele şi locatarii lor ascund lapoviţa relaţiilor. Gândiţi-vă la părinţii ce stau cu nasul lipit de geamul cu flori de gheaţă, lungindu-şi ochii în aşteptarea pruncilor făcuţi mari şi plecaţi de ani buni la facultate, la bolnavii (chiar dintre creştinii evanghelici) ce stau sub păturile subţiri ale unui pat de spital, cu inima-ngheţată, neîmbărbătată. Ori la paraplegici, la bolnavii de SIDA, la chiriaşii gurilor de metrou, la malformaţi, la marginalizaţii societăţii, la cei evitaţi de „lumea normală”. Pentru ei primirea caldă e mai degrabă la cârciumi, la bodegi, căci bisericile nu le mai găseşte loc, chiar dacă Domnul Isus a găsit de mult căldura pentru ei.
E groaznic de frig în afara ekklesiei, dar şi mai mult ger e radiat înăuntru, în inimi, în suflete, din vina răcelii dintre noi. Bisericile noastre sunt pavoazate mai mult ca niciodată, dar toată împodobirea lor nu face creştinii decât mai glaciali. România e plină de ei. Unii au devenit ca sloii uriaşi ce curg nepăsători la vale. Alţii, frigidere spirituale... Dragostea pentru semeni e rece, feţele emană priviri polare, iubirea faţă de săraci a îngheţat, iar fetiţele cu chibrituri sunt prea multe şi mor prea ades. Relaţiile mirenilor din biserici sunt mai mult de formă, îngheţate ca şi sfinţii din icoane. Încrederea în alţii a degerat. Se cântă colinde, dar nu se trăiesc, se vorbeşte despre Pruncul din iesle, dar nu despre Regele din inimă, se ţine o sărbătoare, dar se ignoră Sărbătoritul. Soţii trăiesc în relaţii de aisberg, iar seara adorm cu faţa la pereţii îngheţaţi. Fraţii, surorile, rudele, vecinii sunt înveliţi de bruma urii. Elevii geruiesc relaţia cu dascălii. Crivăţul din inimi, nepăsarea, egoismul, vărsarea de sânge, certurile, ambiţiile, perversiunile, cruzimea, lăcomia, L-au răcit de tot pe Emanuel. Oamenii devin din ce în ce mai reci, deşi nu sunt albi ca zăpada.
De unde-am învăţat să promovăm atâta frig? De ce cultivăm atitudinea polară? (Acolo, vara, soarele se vede zi de zi. Totuşi, stăpân este gerul)! De unde vine climatul de doftană, acest paradox într-o lume plină de lumini şi leduri, dar reci? De ce creşte banchiza singurătăţii, într-o lume în care suntem din ce în ce mai mulţi? Atât de mulţi şi atât de singuri! Şi gerul suflă cât mai aspru printre noi.
Toate acestea nu ne fac decât să strigăm: „În ieslea Betleemului ai fost Prunc în scutece sărace, dar Ţi-a fost mai frig decât astăzi Isuse?. Suntem îmbrăcaţi în cojoace pufoase de egoism, la căldura cărora colcăie autoapreciera şi automulţumirea. Dar tot ne este frig. Şi nouă, şi Ţie! Iartă-ne.”
De frigul de decembrie şi de zăpada iernii vom scăpa cumva: mai punem un lemn pe foc sau aşteptăm ca RADET-ul să dea drumul la căldură, dar „frigul din noi nu trece cu lemne sau gigacalorii” – scria Florin Ianovici, „ci cu o porţie din Cuvântul lui Dumnezeu pregătită la focul dragostei şi slujirii”.
acest articol a apărut în decembrie 2010, în revista Calea Credinţei şi pe blogul autorului http://nicolaegeanta.blogspot.com/
Când e iarnă fetiţa mea cea mică îmbracă un cojocel de blană. Blana (unui miel nevinovat), îi ţine cald în nopţile geroase. Ca să învelească o copilă, mielul a trebuit să renunţe la propia-i „haină”. Domnişorica însă, nu poate (încă) aprecia această jertfă. Asemeni mielului ce azi e un cojoc, Domnul Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de straiele Sale divine şi a îmbracat oamenii zdrenţuiţi. A venit la ai Săi, dar ei nu i-au gasit niciun loc de cazare. Pentru că-n ziua când s-a apropiat de telurici, comercianţii Betleemului moţăiau la focul afacerilor, Irod se-ncinsese de ură iar hangiul sorbea lângă sobă un ceai fierbinte al indiferenţei. Şi s-a născut... afară, în iesle şi-n frig. ”Noi, nu l-am fi tratat aşa!”, zumzăie viesparul contemporan. Serios?
Suntem la sărbătoarea Nativităţii, în anul 2010. Afară a nins, e vânt, e gheaţă pe uliţe, în oraşe, sunt ţurţuri la streaşini, e climă laponică în România. Ne-ngheaţă mâinile-n mănuşi şi faţa sub fulare groase, iar chiciura se aşează în straturi sub nas şi pe sprâncene. Dârdâim, tremurăm, clănţănim ori strângem din dinţi. Tragem de noi, de bocancii noştrii grei, înc-un pas, mai departe, încercând să facem pârtii prin omătul pufos. Şi prin iarnă. 
De 2000 de ani S-a coborât Hristos Domnul pe pământ, dar omenirea trăieşte tot în iarna rece a vieţii. Avem şi azi propriii noştrii oameni în iarnă. Contemporani care pentru un aspect exterior mai puţin plăcut sau pentru un venit insuficient, rătăcesc încoace şi încolo, ca „porcii spinoşi la un picnic, nedoriţi şi neatinşi”, scria Max Lucado. Vizitaţi liceele ţării şi veţi vedea adolescenţi ce simt în ceafă vântul rece al respingerii. Sunt cei ce stau singuri în week-end acasă pentru că au ochelari cu dioptrii mari, pentru că au coşuri pe faţă, părul uns sau găuri în pantofi. Treceţi printre vilele din periurbanul marilor oraşe şi vedeţi garduri imense în spatele cărora nu e decât pustiul cofrat între betonul îngheţat şi ledurile din copacii fără frunze. Nu zgomote, nu strigăte, nu sănii, nu copii. Şi nicidecum prieteni. Cu toată încălzirea lor centrală, vilele şi locatarii lor ascund lapoviţa relaţiilor. Gândiţi-vă la părinţii ce stau cu nasul lipit de geamul cu flori de gheaţă, lungindu-şi ochii în aşteptarea pruncilor făcuţi mari şi plecaţi de ani buni la facultate, la bolnavii (chiar dintre creştinii evanghelici) ce stau sub păturile subţiri ale unui pat de spital, cu inima-ngheţată, neîmbărbătată. Ori la paraplegici, la bolnavii de SIDA, la chiriaşii gurilor de metrou, la malformaţi, la marginalizaţii societăţii, la cei evitaţi de „lumea normală”. Pentru ei primirea caldă e mai degrabă la cârciumi, la bodegi, căci bisericile nu le mai găseşte loc, chiar dacă Domnul Isus a găsit de mult căldura pentru ei.
E groaznic de frig în afara ekklesiei, dar şi mai mult ger e radiat înăuntru, în inimi, în suflete, din vina răcelii dintre noi. Bisericile noastre sunt pavoazate mai mult ca niciodată, dar toată împodobirea lor nu face creştinii decât mai glaciali. România e plină de ei. Unii au devenit ca sloii uriaşi ce curg nepăsători la vale. Alţii, frigidere spirituale... Dragostea pentru semeni e rece, feţele emană priviri polare, iubirea faţă de săraci a îngheţat, iar fetiţele cu chibrituri sunt prea multe şi mor prea ades. Relaţiile mirenilor din biserici sunt mai mult de formă, îngheţate ca şi sfinţii din icoane. Încrederea în alţii a degerat. Se cântă colinde, dar nu se trăiesc, se vorbeşte despre Pruncul din iesle, dar nu despre Regele din inimă, se ţine o sărbătoare, dar se ignoră Sărbătoritul. Soţii trăiesc în relaţii de aisberg, iar seara adorm cu faţa la pereţii îngheţaţi. Fraţii, surorile, rudele, vecinii sunt înveliţi de bruma urii. Elevii geruiesc relaţia cu dascălii. Crivăţul din inimi, nepăsarea, egoismul, vărsarea de sânge, certurile, ambiţiile, perversiunile, cruzimea, lăcomia, L-au răcit de tot pe Emanuel. Oamenii devin din ce în ce mai reci, deşi nu sunt albi ca zăpada.
De unde-am învăţat să promovăm atâta frig? De ce cultivăm atitudinea polară? (Acolo, vara, soarele se vede zi de zi. Totuşi, stăpân este gerul)! De unde vine climatul de doftană, acest paradox într-o lume plină de lumini şi leduri, dar reci? De ce creşte banchiza singurătăţii, într-o lume în care suntem din ce în ce mai mulţi? Atât de mulţi şi atât de singuri! Şi gerul suflă cât mai aspru printre noi.
Toate acestea nu ne fac decât să strigăm: „În ieslea Betleemului ai fost Prunc în scutece sărace, dar Ţi-a fost mai frig decât astăzi Isuse?. Suntem îmbrăcaţi în cojoace pufoase de egoism, la căldura cărora colcăie autoapreciera şi automulţumirea. Dar tot ne este frig. Şi nouă, şi Ţie! Iartă-ne.”
De frigul de decembrie şi de zăpada iernii vom scăpa cumva: mai punem un lemn pe foc sau aşteptăm ca RADET-ul să dea drumul la căldură, dar „frigul din noi nu trece cu lemne sau gigacalorii” – scria Florin Ianovici, „ci cu o porţie din Cuvântul lui Dumnezeu pregătită la focul dragostei şi slujirii”.
E decembrie, se vinde la preţ redus, se cântă colinde, se ajută săracii, se duc cadouri la orfelinate, la azile de bătrâni. Oamenii încerca să fie mai calzi. Magia pluteşte în aer. Vrem să savurăm spiritul acesta. Şi, vorba unui pastor american „să ne rugăm pentru cei ce Îl privesc astăzi, să fie şi cei ce Îl caută în august” (Max Lucado). Fiindcă dacă El aude rugăciuni timide în gerul de decembrie, cu cât mai mult o poate face rugându-ne în fiecare zi.
Iubit popor al Lui Dumnezeu, ştiu că de Crăciunul acesta, praful magic al sărbătorii va sclipi din nou pe obrajii umanităţii. Dar tot atât de fugar ca anul trecut. De aceea vreau să vă reamintesc ce merită, ce avem, şi ceea ce voiam de fapt să avem: pe Isus Hristos. Locul Său nu (mai) este în frig, într-o iesle rece (El nu e Crăiasa Zăpezii, dar lacrimile Sale pot dezgheţa multe inimi). Locul Lui nu e nici pe o cruce, şi nicidecum ca Sărbătorit nu trebuie să rămână în nămeţi, afară. Lăsaţi-L să vă ningă în suflet zăpada iubirii. E albă, dar e caldă. Fără ea, nu puteţi învinge frigul. Iar iarna vieţii, e lungă...
acest articol a apărut în decembrie 2010, în revista Calea Credinţei şi pe blogul autorului http://nicolaegeanta.blogspot.com/
luni, 20 septembrie 2010
Seara de evanghelizare.
Vineri, 01 octombrie 2010, începând cu orele 18:00 sunteţi invitaţi la timpul de evanghelizare din localitatea Săcele, judeţul Braşov, alături de grupul Călători spre cer si alţi fraţi. Domnul să vă călăuzească în dragostea Lui.
joi, 29 iulie 2010
Seara de rugăciune
Vineri, 30 iulie 2010, începând cu ora 21:00 sunteţi invitaţi la o seara prelungită de rugăciune în prezenţa Domnului, alături de fratele Petre Vasile, pastorul Bisericii nr.1 Bărbulesti, grupul Călători spre cer din aceeaşi biserică şi alţi invitaţi. Vă aşteptăm...harul şi pacea Domnului să fie cu voi!
Despre noi...
Bărbuleşti este un sat situat la 5 km vest de Urziceni. Localitatea, renumită în trecut pentru violenţa, tâlhăriile şi manele ţiganilor de aici, are în prezent 3 biserici penticostale de rromi. În ultimii 6-7 ani, din cei 2100 de locuitori ai Bărbuleştiului, cca 700 frecventează Biserica. Ceea ce nu s-a putut face cu ajutorul Guvernului, Poliţiei, puşcariilor, programelor Uniunii Europene, şcolilor sau chiar a comunismului, s-a reuşit într-un timp foarte scurt cu... Evanghelia. Schimbarea rromilor a şocat autorităţile locale sau judeţene, evenimentul arătând încă odată că numai Isus Hristos poate produce înnoirea omului şi recuperarea lui.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)